Primăvara a îmbrăcat haina verde, cu flori albe, galbene şi rozalii. A luat în pumni păsările şi le-a dat drumul în înaltul cerului, apoi s-a ridicat pe aripile vântului şi a adus soarele. A deschis pe urmă ferestrele şi ne-a invitat la joacă. E veselie pretutindeni. Renaştem odată cu ea. Ca fluturii au dat năvală şi copiii pe aleile parcului, pedalând veseli triciclete, biciclete, trotinete. Zburdau asemeni mieilor pe câmp bucurându-se de calda adiere a vântului primăvăratic.
Doar o fetiţă stătea pe o bancă, alături de bunica ei. Surâdea trist. Nota ceva într-un carneţel. Din când în când, luându-şi ochelarii proeminenţi, îşi ştergea pe furiş câte-o lacrimă. Scăpa des carneţelul, îl ridica şi îl strângea la piept ca pe o comoară. Eu pictam. Încercam să surprind veselia din parc. Deodată, în jurul fetei, se agitau mai mulţi oameni. Leşinase. Apoi a dispărut repede într-un grup de oameni îmbrăcaţi în halate albe.
Nimeni nu observase carneţelul ei căzut lângă bancă. Vântul răsfoia fi lele mici chemându-mă să-l iau. Era o comoară pentru acea fetiţă. M-am îndreptat să-l iau cu gândul s-o caut şi să i-l dau. Pe coperta-i roşie scria simplu: „Jurnalul unei copile”. Nu apărea numele ei pe copertă, nici pe prima fi lă. Ca să-l pot înapoia trebuia să ştiu cui aparţine. Nu puteam afla decât citindu-l.
24 septembrie
Împlinesc zece ani. Părinţii mi-au organizat o petrecere. Mi-am invitat colegii de clasă. Eu îi iubesc pe toţi, chiar şi pe aceia care s-au supărat pe mine când doamna învăţătoare m-a aşezat în prima bancă, deşi sunt înăltuţă. Dânsa a ţinut cont de problemele mele de vedere. Eu îi înţeleg, dar ei? Azi sunt veselă. N-au venit toţi, dar m-am bucurat de fiecare clipă petrecută cu ei. Ce fericită am fost să alerg prin grădina prinsă în vârtejul jocurilor! Am fost o adevărată prinţesă. Da, o prinţesă! Doamne, ce bine m-am simţit! Ce-ar trebui să fac, ca ziua mea să fie în fiecare zi?
12 octombrie
Îmi place să citesc. Uit de tot şi de toate când deschid o carte. Am terminat „Cuore, inimă de copil”. N-aş fi vrut s-o termin niciodată. E minunat să crezi că există bunătate, credinţă şi iubire adunate într-o inimă de copil. M-a impresionat... Mă gândesc la mine! N-am să mă mai plâng niciodată de nimic...
25 octombrie
Azi am fost la medicul oftalmolog. Mie nu-mi spun nimic, decât să citesc literele şi cifrele indicate de el. Toţi sunt mereu numai zâmbet, vorbe dulci... Mă durea capul, mi-am schimbat ochelarii. Acum pare să fie mai bine. Nu-mi plac noile rame şi nici picăturile pe care trebuie să le pun în ochi. Ce s-ar întâmpla dacă am face doar ceea ce ne place?
5 noiembrie
Nu-mi place să mi se spună „ochelarista”. Am şi eu un nume, Simina. Îl consider foarte frumos. „O vezi pe ochelarista aia?” sau „A, ochelarista?!” Mi-e teamă că în cele din urmă aşa mă vor striga toţi ”ochelarista”. Ce ar fi dacă toţi ne-am spune: lunganul, creţul, zâmbăreţul sau mai ştiu eu cum? La ce ne-ar mai trebui numele şi prenumele? Nu-i păcat de frumuseţea lor?!
15 noiembrie
A nins. Ochii mei bolnavi s-au bucurat de frumuseţea albă. Steluţele mici se topeau în palmele mele calde. Doamne, Tu plângi cu lacrimi de gheaţă. Ai grijă de mine şi lasă-mă să sorb frumuseţea visului de iarnă.
20 decembrie
Astăzi, aproape am încremenit de fericire. Doamna învăţătoare a adus revista „Inocenţa”. Participasem şi eu cu o compunere la un concurs de creaţie literară. Nu-mi vine să cred că eu, Sandu Simina, am luat Locul I. Radiez de fericire. Un singur lucru m-ar fi putut face mai fericită...ochii... Dar eu sunt prea mică să am puterea de a controla lucruri atât de mari.
26 ianuarie
Mi-e frică. Iau jurnalul pe furiş. Scriu mai rar... Sunt tristă... Aş vrea să plâng... Iarna îmi zâmbeşte cu flori de gheaţă.
15 martie
Ce veseli sunt copiii... Vântul îmi mângâie pletele negre... Aş vrea să iau o frântură din albastrul cerului..., o petală albă din florile de mai, un fir de iarbă verde...şi să le păstrez în lumina întunericului... Aş vrea să mai am timp să vorbesc cu fata care pictează şi să-i spun...!”
Trebuia să o găsesc, să ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Am revenit des în parc sperând s-o reîntâlnesc pe ea sau, cel puţin, pe bunica ei. Dar zilele treceau, viaţa-şi urma cursul fără a ţine seama de căutările mele. Nădăjduiam că iubeşte acest parc. Ştiam că acolo găseşte liniştea şi pacea de care are nevoie! O voi aştepta atât cât va fi nevoie. Până când ziua aceea va veni, îmi vor fi alături prietenii mei dragi: planşeta, pensula şi culorile. Rând pe rând se perindau prin faţa mea curcubee de lumină trandafirie, triluri vesele de ciocârlii, viaţa însăşi, cu bucurii şi necazuri deopotrivă. Şi, iat-o! E Simina. Păşeşte nesigur pe-alee, la braţul bunicii. Un căţeluş în zgardă îi deschidea drumul printre biciclete şi copii. Era îmbrăcată într-o rochiţă de culoarea mării. O pălărioară veselă lăsa să-i cadă pe spate un păr negru şi cârlionţat. Mi-au atras privirea ochelarii fumurii ce luară locul celor ce-i purtase la prima întâlnire. S-au aşezat pe aceeaşi bancă. Grijulie, bunica îi aşeza atent rochiţa peste genunchii firavi.
M-am apropiat cu sfială.
- Bună ziua! Iertaţi-mi îndrăzneala. Sunt... şi vorbele mele curgeau nesigure, şchiopătând, găsind greu portiţa spre inima fetiţei. I-am pus jurnalul în poală. L-a luat, l-a pipăit şi l-a dus la piept zâmbind.
- Dragul meu prieten! Ce dor mi-a fost de tine!
A stat câteva minute, apoi mi l-a întins zicând:
- Mi-ar face plăcere să scriu mai departe prin ochii tăi. Atunci am înţeles totul. Simina, fetiţa care avea să-mi devină cea mai bună prietenă, îşi pierduse vederea. Am găsit răspunsuri la multe întrebări: „De ce purta acum ochelari fumurii? De ce a venit însoţită de bunica şi mai ales, tâlcul însemnărilor din ultima zi de jurnal! Încet, încet am devenit nedespărţite. Zilele verii ne ofereau lungi plimbări şi întâlniri cu vechii ei colegi de clasă. Vocea ei muzicală ne fermeca atunci când vorbea şi ne citea atingând cu sfi ală fi lele scrise în Braille. Mie-mi oferea tabloul cel mai reuşit. Era scăldat în fericire.
Temă
Descoperiţi tâlcul însemnărilor din ultima zi de jurnal. Ce credeţi că ar fi vrut să scrie mai departe Simina?
Ştiaţi că...
Atenţia şi memoria sunt puncte forte ale nevăzătorilor. Atenţia este relativ bine dezvoltată, ajută în dezvoltarea limbajului. Memoria are calităţi superioare, prin apelarea permanentă la ea, nevăzătorul realizează antrenarea acesteia. La nevăzători, are loc formarea şi dezvoltarea unor reprezentări spaţiale pe baza explorării tactil-kinestezice a obiectelor, fiind cunoscut în limbajul comun ca „al şaselea simţ”. În marile oraşe din ţară, în traficul rutier, există semafoare adaptate cu stimulare sonoră pentru nevăzători.
Romanian