Era o zi însorită de toamnă târzie. Doar câteva frunze ruginii s-au încăpăţânat să nu cadă. Ele mai opreau, pentru o clipă, paşii repezi ai copiilor ce se îndreptau zgomotos spre şcoală. Nu puteai distinge decât mulţimea de ghiozdane şi râuri de cuvinte ce se revărsau neîncetat până la sunetul clopoţelului. În urma lor, îmbujorat, Ionuţ împingea căruciorul fratelui său mai mic, Daniel, elev în clasa a patra. Ciucurul căciulii vârâte în buzunarul hăinuţei descheiate, dansa vesel în repeziciunea paşilor săi.
- Ce bine c-am pornit mai repede… Am timp să te duc în clasă. Altfel trebuia să-l rog iar pe unul dintre colegii tăi… Azi am prima oră informatică şi trebuie să urc la etajul doi în laborator, zise gâfâind Ionuţ.
- E bine... Lasă-mă, mă descurc de aici, zise Daniel, în timp ce-i dădea ghiozdanul aşezat în cărucior. - Mă chemi, dacă ai nevoie de mine, bine? Nu uita de pachetul cu mâncare şi de măr! Şi Ionuţ alergă, mai mult cu spatele, pentru a-i da ultimele indicaţii fratelui său.
- Du-te, du-te ...mulţumesc şi pentru azi! Ne vedem după ore! şi zâmbi privind cu duioşie în urma fratelui său. Deşi foarte grăbit, a fost nevoit să se strecoare cu grijă pe lângă mesele colegilor săi, spre locul lui în clasă. Aceleaşi zgomote obişnuite le auzea în fi ecare dimineaţă: cărţi şi caiete trântite pe bănci, penare scăpate pe jos, scaune târâte pe podea, liniare bătând ritmul, vocile stridente ale fetelor; toate acestea îl făceau, de multe ori, să-şi lase capul între umeri.
- Salut! îl întâmpină colegul său de bancă, Cristian.
- Salut! îi răspunde Daniel, citind o undă de mister în privirea colegului său.
- N-am învăţat nimic pentru testul de la istorie, şopti Cristian la urechea lui. Mă bazez pe tine! Am stat pe net ieri…, acum îmi fac probleme, pentru că ai mei mi-au promis un joc nou. Nu vreau pentru nimic în lume să-l ratez! Şi-apoi, ştii tu cum sunt ai mei...
Da, Daniel îi cunoştea părinţii. Odrasla lor era „elev de foarte bine”. Aşa-l ştiau, aşa-l voiau şi, din acest motiv, îl răsplăteau. Un singur lucru nu ştiau: ce bun actor e fiul lor!
Sosi şi ora de istorie. Totul a fost greu doar pentru cei care nu s-au pregătit suficient. Lui Daniel nu i-a făcut plăcere, dar nu şi-a lăsat colegul la greu. Teatrul jucat de acesta a făcut să pară atât de banală scăparea radierei şi liniarului pe jos, ori insuportabila căldură din clasă. Scopul trebuia atins, atenţia doamnei învăţătoare distrasă. Şi a reuşit. aşa cum şi-a dorit, fără ca cineva să bănuiască ceva. Ca să atragă simpatia celor din jur, dar şi a lui Daniel, i-a acordat în continuare mai multă atenţie, ajutându-l să-şi aranjeze rechizitele pe bancă şi în ghiozdan. În acelaşi timp, curgeau calificativele bune în carnetul lui Cristian şi tot atâtea regrete se aşterneau în sufletul lui Daniel. Cristian devenise un lider al clasei, favoritul tuturor. Ajunse să fie chiar brutal în lupta lui cu testele. Aproape era convins că lui i se cuvine totul. Şi, iată că părinţii îl recompensează cu acel cadou promis – jocul pe calculator! Şi asta nu e tot. A doua zi, i-au dat voie să-şi invite acasă cei mai buni prieteni, să-i vadă jocul.
- E bestial! Aşa ceva n-aţi mai văzut în viaţa voastră, le spunea mândru colegilor de clasă. Şi a început să strige numele a zece colegi. Şi-a rotit privirea de câteva ori prin clasă, ca să nu-i scape vreunul din cei doriţi. Pe Daniel l-a uitat ... sau poate nu l-a dorit printre cei zece. Şi cât s-a chinuit să-şi ridice capul pentru a întâlni privirea celui pe care l-a ajutat atât de mult. Nu şi-a pierdut speranţa. Nădăjduia că-şi va aduce aminte de el mai târziu şi-l va suna. Cu toate problemele lui, n-ar fi fost greu să meargă. Casa lui Cristi era pe aceeaşi stradă cu a lui. Şi apoi i-ar fi putut duce o agendă, aşa,… ca prieten.
Drumul spre casă, întâlnirea cu mama, pregătirea lecţiilor, toate au fost umbrite de întâmplarea de la şcoală. După-amiază, ieşi în curte. Rotea agale şi trist roţile căruciorului aşteptând încă un telefon ce nu avea să vină. O frunză ruginie s-a aşezat în palmele lui. Rămase neclintit să n-o tulbure şi mai mult. O privi blând şi-o lacrimă caldă poposi îndelung pe ea. Într-un târziu a ridicat privirea spre cer şi a zâmbit soarelui aflat la asfinţit, zicând: „A mai trecut o zi”. A rotit apoi zgomotos căruciorul bucurându-se de admiraţia lui Lăbuş, căţelul său.
- A procedat corect. De ce m-ar invita la el acasă?! Doar nu-i sunt prieten. Am primit ce-am meritat! Un prieten nu i-ar fi îngăduit toate nebuniile. L-am încurajat! Sunt un laş, sunt un laş, spunea apostrofân-du-se şi arătând ameninţător către căţel. Neînţelegând gestul lui Daniel, acesta o luă la fugă schelălăind. Văzând reacţia lui, Daniel a râs în hohote, apoi a intrat vesel în casă. În toată fiinţa lui, se revărsa lumina victoriei în lupta cu el însuşi. În zilele următoare jocul lui Cristi era tema tuturor discuţiilor din pauze. Dar orele erau ore. Seriozitate şi muncă. Multă muncă pentru unii. Clasa a patra, materii multe şi unele destul de dificile. Nu e uşor să ţii pasul cu cei buni.
Altă lucrare de control anunţată.
- În tine mi-e toată nădejdea... ştii tu, de când cu jocul … nu mai am timp nici să mănânc... fac totul pe fugă, şopti Cristian la urechea lui Daniel. În timpul lucrării vru să încerce aceleaşi manevre ca şi altă dată. Dar Daniel nu mai vru să-i facă jocul. - Te-ai prostit? ... Lasă-mă să văd, şopti disperat Cristi. - Nu! fu răspunsul lui Daniel. - Ţi-o vezi tu în pauză! … şi-i arătă pumnul. Învăţătoarea observă toată agitaţia.
- E vreo problemă? Aveţi nevoie de explicaţii suplimentare?
- Daniel nu-mi dă pace... mă deranjează! Nu pot să mă concentrez!
- Dacă se mai întâmplă, Daniel, voi fi nevoită să te pedepsesc. Daniel nu îndrăzni să spună nimic. Cine l-ar crede pe el! Sau poate … l-ar crede. Oricum, aproape a terminat lucrarea, iar Cristi n-a mai spus nimic. Daniel zâmbeşte. A câştigat o bătălie. În pauză, Cristi începu să plângă, iar colegii s-au adunat în jurul lui.
- Voi lua un calificativ slab. Şi asta numai din cauza lui. Uite, ţi le împrăştii pe toate... n-ai decât să le aduni! Şi împrăştie toate lucrurile de pe bancă. Daniel se aştepta la reacţia aceasta din parte lui Cristi, aşa că, îşi adună liniştit caietele de pe bancă. Pe cele căzute jos, are să le ia fratele său la amiază. Mai greu i-a fost să accepte privirile respingătoare ale colegilor. Ştia ca nu-i va fi uşor... Zile în şir, Cristi i-a întors spatele, i-a evitat privirea.
Dar într-o dimineaţă, Daniel n-a mai apărut la şcoală. A venit doar mama lui. I-a spus ceva doamnei învăţătoare, apoi a plecat în grabă. Vechi fiind, căruciorul lui Daniel a cedat în timp ce cobora o pantă. Viaţa lui a fost pusă oarecum în pericol, dar a avut noroc. S-a ales doar cu o sperietură şi câteva zgârieturi. Dar ceea ce-l doare mai rău este faptul că trebuie să stea acasă. Lipsa căruciorului face imposibilă deplasarea lui la scoală, implicit prezenţa lui la cursuri, şi de aceea, familia lui va trebui să-i procure altul în cel mai scurt timp. 
- Daniel va lipsi câteva zile, zise doamna învăţătoare. Ar fi un gest frumos din partea voastră dacă l-aţi vizita. În acelaşi timp, îl puteţi ajuta şi la teme. I-ar fi mai greu să recupereze fără ajutorul vostru. Şi eu voi trece pe la el din când în când. În clasă e tăcere. Au uitat de incidentul de la lucrarea de control. Acum se gândeau la el, dar mai ales la ceea ca ar fi putut să se întâmple. Cu ochii plecaţi, Cristi privea în gol. Simţea o mare durere în suflet. Un gând nefiresc se cuibări acolo şi nu-i dădea linişte. Spre surprinderea colegilor şi a învăţătoarei, izbucni, fără să-i pese că era la ora de matematică.
- Numai eu sunt de vină! Am vrut să i se întâmple ceva rău... Gândul meu s-a împlinit. Sunt vinovat! Sunt vinovat! Eu am copiat la test de la el. Daniel nu m-a deranjat niciodată. Mi-e ruşine pentru ceea ce am făcut. Am vrut mai mult decât mi se cuvenea...
Doamna învăţătoare rupse tăcerea ce cuprinse întreaga clasă:
- A fost urât ce ai făcut! Ai recunoscut şi asta e bine. Ai avut nevoie de curaj. Vrei primi iertarea lui Daniel şi a noastră, dar va trebui să dovedeşti că o meriţi. Cuvintele fără fapte nu au valoare!
Orele treceau greu. Locul gol din dreapta îi dădea lui Cristi o stare de nelinişte, de încordare. Simţea ochii blânzi şi recunoscători ai lui Daniel căzând peste mâinile lui atunci când îi aşeza pe umeri hăinuţa de şcoală. Ce mic spaţiu e alături şi totuşi, căruciorul nu l-a deranjat niciodată. Acel pui de om era alături de el întotdeauna, dar cât de greu l-a primit în inima sa. Acum locul e gol, şi părerile de rău îl copleşesc.
- Voi recupera tot ce am pierdut, chiar dacă pentru asta va trebui să-mi schimb priorităţile, îşi spunea Cristi în drum spre casa lui Daniel. În ciuda a tot ce s-a întâmplat, colegul meu merită acest lucru. În curte, îl întâmpina Lăbuş şi-l însoţi jucăuş până la intrarea în casă. Fratele lui Daniel îl conduse în cameră. Cuvintele şi privirile erau bolovani greu de urnit, dar şi de stăvilit. Tăcerea spunea totul.
- Iartă-mă, spuse într-un târziu Cristi, aşezându-se pe canapea lângă Daniel. Am fost un prost. Tu-mi doreai binele, în timp ce eu..., dar promit să mă schimb! Vei avea un concurent pe măsură. Vrei să mă ajuţi?
- S-a făcut! zise Daniel, înţelegând sinceritatea din ochii colegului său.
- Dar, mai întâi, vreau să-ţi dau ţie jocul pe care mi l-au dăruit părinţii mei. Îl meriţi mai mult decât mine!
Daniel îl privi uimit neştiind ce să facă…, s-ar fi aşteptat la multe altele din partea lui Cristi, dar să renunţe la jocul pe care şi l-a dorit aşa de mult...
- Ia-l, este al tău! Şi-ţi ofer, alături de el, prietenia mea. În continuare îl privea nedumerit. Nu se aştepta la o astfel de schimbare. O lacrimă se pregătea să-şi dea drumul, când Cristi adăugă:
- Vreau să-l vezi chiar acum şi să ne jucăm împreună! Atâtea lucruri neaşteptate într-o singură zi! Se ciupi, iar durerea îl făcu să zâmbească. Dacă ar fi încercat să zboare, ar fi reuşit, atât entuziasm îi dăruiră cuvintele colegului său.
Temă
Când şi-a dat seama Cristi că Daniel îi poate fi un prieten adevărat?
Ştiaţi că… Pentru un copil în scaun rulant este foarte greu să ajungă la şcoală, să ia autobuzul, metroul sau să pătrundă în anumite şcoli sau instituţii publice. Ei învaţă în fi ecare zi să-şi depăşească condiţia. Cei din jur, adică voi, copiii, trebuie să-i ajutaţi să se simtă demni şi egali. Persoanele cu defi cienţă motorie participă la activităţi sportive precum „Olimpiada specială”.
Romanian