Grijile unei mame
Mihăiţă este singurul meu copil, lumina ochilor mei. Am avut însă mari emoţii în momentul în care acesta a devenit şcolar. În grădiniţă, băieţelul meu a fost „diagnosticat” cu ADHD. Doamnele educatoare mi-au explicat de multe ori că are probleme de comportament, deficit de atenţie şi să nu mă aştept la o viaţă de şcolar prea roz pentru el. Copilaşul meu, un bulgăre de om, primise o etichetă şi toate nereuşitele lui aveau pentru doamnele educatoare o explicaţie. Şi cum un necaz nu vine singur, Mihăiţă a fost într-un fel izolat de colegii
lui, sau mai bine- zis respins, pentru că, din motive necunoscute atunci, suferea de enurezis. Este uşor acum să înţelegeţi de ce emoţiile mă compleşeau întotdeauna când mă gândeam la ziua în care Mihăiţă va deveni şcolar. Cu cât fiul meu era mai nerăbdător să devină elev, cu atât mai mult creşteau grijile mele. În sufletul meu era o luptă. Să-i spun sau nu doamnei învăţătoare despre problemele copilului meu. Dacă-mi deschid sufl etul s-ar putea să-mi fac din ea o prietenă care să mă înţeleagă. Dar dacă dânsei nu-i va surâde să apară pe lista cu „elitele” clasei un copil cu astfel de probleme? Cu multă reţinere m-am apropiat de cea care urma să-i fi e învăţatoare şi i-am spus toată povestea copilului meu. Am rămas însă uimită de ceea ce mi-a spus:
lui, sau mai bine- zis respins, pentru că, din motive necunoscute atunci, suferea de enurezis. Este uşor acum să înţelegeţi de ce emoţiile mă compleşeau întotdeauna când mă gândeam la ziua în care Mihăiţă va deveni şcolar. Cu cât fiul meu era mai nerăbdător să devină elev, cu atât mai mult creşteau grijile mele. În sufletul meu era o luptă. Să-i spun sau nu doamnei învăţătoare despre problemele copilului meu. Dacă-mi deschid sufl etul s-ar putea să-mi fac din ea o prietenă care să mă înţeleagă. Dar dacă dânsei nu-i va surâde să apară pe lista cu „elitele” clasei un copil cu astfel de probleme? Cu multă reţinere m-am apropiat de cea care urma să-i fi e învăţatoare şi i-am spus toată povestea copilului meu. Am rămas însă uimită de ceea ce mi-a spus:
- Doamna Ionescu, să ştiţi că nu toţi copiii sunt la fel. Despre fiecare am putea spune că are ceva ce-l deosebeşte de ceilalţi. Pentru mine însă toţi sunt copii. Ori, copiii sunt minunea vieţii. Cum să nu ne bucurăm de fiecare în parte? Ei nu sunt buni sau răi, ci doar copii. N-am pus şi n-am să pun etichete. Nimeni n-are voie să facă acest lucru. Eu încerc să pun în valoare la fiecare din ei tot ce au mai bun. Copilul dumneavoastră are ceva bun?
- Cum să n-aibă, doamna învăţătoare? Este frumos, sensibil, mă iubeşte, cântă atât de frumos, recită poezii, ... şi am continuat să spun multe lucruri despre fiul meu. Oare de ce? Pentru că doamna învăţătoare m-a ajutat prin câteva cuvinte bine alese să-mi privesc copilul cu alţi ochi. Am găsit spijinul de care aveam atâta nevoie în acest dascăl minunat, am aflat că atunci când va fi necesar voi putea apela chiar şi la psihologul şcolii.
Mihăiţă la începutul clasei întâi
Ora de limba română. Micii şcolari aveau pe bănci toate cele necesare pentru ora de scriere.
- Astăzi, copii, vom învăţa să scriem cel mai frumos cuvânt din lume „mama”.
- Eu ştiu să-l scriu. Am legat singur acasă silabele „ma” şi „ma”. A fost foarte uşor, se lăuda Maria.
- Doamna învăţătoare, eu nu ştiu să scriu, zise Ionuţ.
- Nici nu-i nevoie. Astăzi veţi fi atenţi la mine şi la sfârşitul orei toţi veţi fi mulţumiţi. Veţi putea scrie cuvântul „mama”.
Doamna a început să dea explicaţii, să demonstreze la tablă, apoi a trecut pe la fiecare elev. Toţi se străduiau să scrie frumos şi cât se poate de corect. Când a ajuns lângă Mihăiţă acesta scrise doar silaba „ma”. L-a ajutat, explicându-i că trebuie să mai scrie o dată silaba „ma” şi doamna a trecut mai departe. A revenit la el de mai multe ori. N-a uitat să-l felicite când a reuşit să scrie „mama”, dar i-a spus că trebuie să scrie două rânduri cu acest cuvânt.
- Mihăiţă, de ce nu scrii? Eu am terminat trei rânduri. De ce te joci mereu după ce pleacă doamna învăţătoare de lângă tine? întrebă colegul de bancă.
- De ce să scriu singur? Doar vezi că mă ajută doamna. - Da, dar îţi place că îţi repetă de atâtea ori un lucru? Toată ora nu auzim decât: „Mihăiţă”!, „Mihăiţă”!. Doamna învăţătoare a auzit discuţia celor doi colegi. N-a mai trecut pe la Mihăiţă, dar s-a poziţionat foarte aproape de el şi a spus:
- Toţi copiii care vor scrie frumos şi corect două rânduri cu cuvântul „mama” vor primi la sfârşitul orei o bulină roşie, pe care o vor duce mamei. Cei care vor scrie mai mult, vor primi pe caiet şi un zâmbet.
A mai trecut o dată pe lângă Mihăiţă, s-a asigurat că a scris corect şi al doilea cuvânt, apoi i-a spus să scrie singur pentru că şi alţi copii au nevoie de ea. Acesta n-a ţinut cont de indicaţiile primite. S-a jucat cu penarul, s-a întors la colegul din spate, ba chiar s-a ridicat din bancă. În cele din urmă, văzând că doamna nu mai vine, s-a apucat de scris. Ce păcat însă că s-a sunat! Doamna a adunat caietele. Când a ajuns la el, acesta mai avea de scris un cuvânt, atât îl despărţea de bulina roşie pe care şi-ar fi dorit s-o ducă mamei.
- Doamna învăţătoare, pot să termin în pauză? Nu durează mult. Vă rog!
- Bine, Mihai. Dar altădată să-ţi foloseşti timpul mai bine. Nu aştepta mereu ajutorul meu!
Fericit, Mihăiţă reuşeşte în cele din urmă să-i ducă doamnei învăţătoare caietul cu cele două rânduri.
- Am terminat! Îmi daţi bulina?
- Bineînţeles. Mi-ai dovedit că poţi să termini o sarcină.
- Eu am scris zece rânduri! Am primit şi un zâmbet! i se adresă lui Mihăiţă, colegul lui de bancă.
Mihăiţă ţinea fericit bulina în mână. Astăzi îi va face o mare bucurie mamei. Dar comentariile colegului îl supără. Doamna învăţătoare veni la el şi, mângâindu-l pe creştet, îi spune:
- Meriţi din plin bulina. Ai făcut un efort mare să termini cele două rânduri. Ţi-ai sacrificat şi câteva minute din pauză. Iar tu, Ionuţ, nu mai fi aşa răutăcios !
Ionuţ s-a retras într-un grup de copii care primiseră şi zâmbet şi începură să comenteze.
- Noi am scris aproape o pagină şi doamna nu ne-a mângâiat. Pe Mihăiţă însă l-a mângâiat pentru două rânduri.
- Dragii mei, mă bucur din tot sufletul pentru voi, dovadă este zâmbetul din caietele voastre. Dar la fel de mult mă bucur pentru Mihăiţă. Poate într-o zi veţi înţelege acest lucru.
Cum să-l mai ajutăm pe Mihăiţă
Într-una din zile mama lui Mihăiţă a venit la şcoală.
Obişnuia des să facă acest lucru, dar astăzi dorea să discute o problemă delicată legată de faptul că Mihăiţă nu se poate controla şi „se scapă” în pantaloni. Acest lucru se întâmplă destul de des, iar colegii îl cam evită.
- Da, am observat acest lucru. Până acum, oarecum lucrurile n-au scăpat de sub control, dar trebuie să înţelegeţi că ei sunt doar nişte copii. Nu-i putem judeca prea aspru, dar voi găsi o cale.
- Vă rog frumos să interveniţi. Recunosc, nu este plăcut să stai în preajma lui, mai ales vara. Să ştiţi că această problemă a fost mereu în atenţia mea. Am sperat că se va rezolva prin tratament, dar nu de mult timp am aflat că „enurezisul” se datorează emoţiilor, stresului. Să ştiţi că mai ales ziua se întâmplă acest lucru.
- Vă asigur că voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru ca Mihăiţă să nu fie marginalizat pentru o problemă care nu depinde de el. Fiţi liniştită!
- Mulţumesc, doamna învăţătoare! Şi ieşi din clasă, sărutându-şi dulce odorul. Să fii cuminte, Mihăiţă!
Doamna învăţătoare a fost nevoită să discute mult cu elevii săi. Le-a explicat pe înţelesul lor să nu-l facă să sufere, să nu-l umilească, pentru că, toate acestea ar putea agrava situaţia colegului lor. Unii şi-au schimbat comportamentul, alţii însă, nu.
Într-una din zile, Voichiţa i-a aruncat haina pe jos pentru că a pus-o în cuier lângă a ei. Atunci, doamna, făcând pe supărata, s-a gândit să-i dea o lecţie.
- De azi înainte să nu vă mai jucaţi cu Voichiţa. Şi încă ceva. N-o lăsaţi să-şi pună haina lângă ale voastre.
Aceasta a izbucnit în plâns:
- De ce plângi?
- Nu-mi place, nu vreau...
- Dar crezi că lui Mihăiţă îi place? Ţie ţi s-a întâmplat o dată. Lui i se întâmplă zi de zi.
- Vă rog să mă iertaţi. N-am ştiut că fapta mea poate aduce în sufletul lui Mihăiţă atâta supărare. Am să-i cer şi lui iertare.
- Eu te iert. Sper ca şi el să facă la fel. Mă bucur însă că ţi-am dat o lecţie.
- Doamna învăţătoare, cred că ne-aţi dat-o tuturor.
La sfârşitul primului an şcolar
Emoţiile mamei de la începutul anului şcolar s-au risipit încet. Iată-l acum pe Mihăiţă la sfârşitul clasei întâi. S-a războit cu alfabetul, dar în fi nal a învins: ştie să scrie şi să citească. A! Nu ştie să socotească foarte bine? Nu-i nimic. În clasa a doua se va strădui mai mult. La Serbarea abecedarului a recitat şi a cântat frumos alături de colegii săi. Pe chipurile tuturor se putea citi bucuria. În spatele clasei, o mamă nu-şi putea stăpâni emoţiile. O lacrimă se strecura fericită, printre gene. 
- Vă mulţumim, doamna învăţătoare, pentru tot ce aţi făcut pentru copiii noştri.
Temă
De ce credeţi că la sfârşitul serbării mama lui Mihăiţă a fost cea care a mulţumit doamnei învăţătoare? Ce credeţi că a spus?
Ştiaţi că…
Persoanele cu ADHD au uneori mult mai multă energie decât cei din jur. Poate fi util pentru ei dacă ar direcţiona această energie în activităţi recreative. Aceşti copii prezintă dificultăţi în a-şi menţine atenţia asupra unor sarcini sau activităţi de joc. Ei par adesea ca şi cum ar fi cu gândul în altă parte, că nu ar asculta sau nu ar auzi ce li se spune.
De cele mai multe ori nu respectă exact instrucţiunile. Par în continuă mişcare, vorbesc excesiv de mult, au dificultăţi în a rămâne aşezaţi, se ridică frecvent în picioare, se răsucesc pe scaun, se ridică de la masă în timp ce mănâncă sau în timp ce se uită la televizor şi îşi fac temele, fac zgomot în timpul activităţilor care ar trebui să se desfăşoare în linişte.
Romanian