Destăinuirile lui Dănuţ

 

    Curtea şcolii era neîncăpătoare pentru mulţimea de elevi ieşită să se bucure de pauza mare. Văzduhul era inundat de vocile lor. Fetiţe şi băieţi, mari şi mici, se zbenguiau mângâiaţi de razele călduţe ale soarelui de primăvară. Ici, colo, grupuri de elevi povesteau în timp ce-şi mâncau cu poftă pacheţelul. Eram în mijlocul lor şi le citeam pe feţe destul de uşor bucuria. Deodată, aud un copil plângând. Mă îndrept grăbită spre el. Nu era altul decât elevul meu, Dănuţ, un omuleţ firav, într-o uniformă albastră, puţin prea mare pentru statura lui. Din ochii mari, umbriţi de nişte gene lungi şi negre, curgeau lacrimi fierbinţi.
- De ce plângi? îl întrebai în timp ce-i ştergeam râul de lacrimi cu un şerveţel.
- Colegii mei nu mă lasă să joc fotbal. Spun că eu nu ştiu. M-au şi bătut...
     L-am luat de mânuţă şi ne-am îndreptat spre grupul de copii care băteau mingea. Am aflat că, într-adevăr, Dănuţ nu este dorit pentru că nu prea ştie juca, dar, mai mult, acesta îi scuipă ori de câte ori se supără pe ei. Clopoţelul ne întrerupe. Pauza s-a terminat şi, încolonaţi, elevii intrară în clase. Aveam oră de educaţie civică. Mă bucuram pe undeva deoarece aveam timp să rezolvăm conflictul iscat în pauză. Nu toţi elevii ştiau de incident, aşa că Dănuţ alături de cei implicaţi trebuiau să ne relateze ceea ce s-a întâmplat. I-am cerut să vorbească întâi George, cel care l-a şi lovit.
- Nu l-am lăsat să se joace cu noi pentru că ieri mi-a scuipat în pacheţelul cu mâncare şi am rămas flămând. Şi nu este prima dată când face acest lucru. În prima pauză a scuipat-o pe Maria pentru că nu l-a lăsat să privească în cartea ei de poveşti frumos colorată. 
- Acum nu vorbim despre Maria, vorbim despre tine, George . Şi întorcându-se spre Dănuţ:
- Este adevărat? I-ai scuipat în pacheţelul cu mâncare?
- Da, doamna învăţătoare, dar eu i-am cerut pufuleţi şi n-a vrut să-mi dea. Atunci m-am înfuriat şi... am scuipat. Acum recunosc că am greşit.
   Anda văzuse tot ce s-a întâmplat pe teren. - Vreau să spun că, astăzi, Dănuţ a fost scos de pe teren şi îmbrâncit fără să facă nimic rău. Supărat pentru că nu l-au primit în grupul lor şi l-au imbrâncit, a vrut să se apere, dar n-a putut şi atunci a găsit cel mai uşor mijloc de a se răzbuna pe ei.
- Copii, am să vă propun astăzi un joc. Dănuţ va sta într-o bancă, iar la sfârşit îi vom da cuvântul. Noi ne vom împărţi în două grupe: băieţii, grupa acuzatorilor, iar fetele, grupa apărătorilor. Băieţii îl vor acuza pe Dănuţ, iar fetele îl vor apăra. 
Atenţie, fiecare va trebui să aduceţi argumente convingătoare. Daţi-mi voie ca eu să-mi asum rolul de judecător.
    Acuzatorii:
- Îl acuzăm pe Dănuţ pentru că a scuipat în pacheţelul cu mâncare!
    Apărătorii:
- Îl apărăm pe Dănuţ pentru că este doar un copil şi îl cunoaştem foarte bine că este pofticios. Când i-a cerut lui George câţiva pufuleţi acesta putea să-i dea şi, eventual, să-i explice că nu este prea frumos să ceri mereu de la alţii. Ba, mai mult, dacă-i este poftă de ceva ar fi bine să-şi cumpere el, mai ales că părinţii nu-i prea refuză nimic.
    Acuzatorii:
- Îl acuzăm pentru că a insistat să se joace cu colegii, deşi cu o zi înainte s-a comportat foarte urât. Dacă ei au hotărât să nu-l primească pe terenul de fotbal n-avea ce căuta acolo.
   Apărătorii:
- Dănuţ n-are nici o vină pentru că doreşte să se joace cu colegii lui, iar pentru greşeala făcută ieri, nu era nevoie să mai fi e pedepsit şi astăzi. Ne punem în situaţia lui şi ne gândim ce-am fi putut face noi dacă n-am fi fost lăsate să ne jucăm şi, mai ales, dacă am fi fost şi îmbrâncite de nişte vlăjgani. Vedeţi că el este mic şi atât de slăbuţ. Cum să se apere? Nu s-a gândit prea mult, şi în acele momente de furie şi umilinţă, s-a răzbunat scuipând.
  Acuzatorii: - Gestul lui a fost foarte urât. L-a scuipat pe căpitanul echipei, în momentul în care acesta îl dădea afară de pe teren. Nimeni nu are voie să se poarte aşa de urât, şi mai ales că doamna învăţătoare şi chiar o parte din părinţii noştri i-au explicat de-atâtea ori că nu este frumos ce face.
  Apărătorii:
- Gestul lui George îl acuzăm ! Dacă acesta l-ar fi acceptat în echipă, dacă s-ar fi purtat frumos cu el, suntem siguri că Dănuţ nu ar fi reacţionat aşa.
   Judecătorul:
- Acum mie îmi revine sarcina de a da verdictul. Dănuţ este vinovat sau nevinovat? Este un copil rău şi nu mai are voie să se joace cu colegii lui? Este un copil bun, gândindu-ne că-şi iubeşte colegii şi doreşte să fie alături de ei? Nu, Dănuţ nu este un copil rău, el este la fel ca ceilalţi. Fapta lui, scuipatul, este una urâtă, umilitoare. Această faptă trebuie s-o dezaprob, dar în acelaşi timp nu pot trece cu vederea faptele colegilor care au condus la această manifestare urâtă. Toată lumea amuţise. Unii au pus capul în pământ, de teamă să nu-i privesc în ochi. Le era ruşine. Poate fiecare îşi analiza acum faptele: bune sau rele.
Cu capul plecat, ruşinat, Dănuţ interveni cu vocea tremurândă:
- Vreau să spun că nu sunt deloc mândru de faptele mele şi-mi cer iertare. Dar, doamna învăţătoare, pentru că jocul s-a terminat, i-aş ruga şi eu pe colegi să mă accepte în grupul lor de joacă. Eu îi iubesc atât de mult şi am atâta nevoie de ei! Am nevoie de afecţiunea lor, de aprecierea lor... Când am venit la şcoală în clasa întâi, mă gândeam că îmi voi întâlni printre colegi, fraţii pe care nu-i aveam în familie şi pe care mi i-aş fi dorit atât de mult. Ştiţi ce-seamnă să n-ai un frate, să ai o mamă care este nevoită să muncească multe ore peste program, iar tu, un bulgăre de om, să fii certat, iar uneori bătut de... Nu se mai putu stăpâni şi începu să plângă. Se adună puţin şi continuă. Eu ştiu, dragi colegi, dar sunt singur şi n-am cu cine să vorbesc. Mă retrag doar în camera mea, strâng pumnii mei atât de mici şi-mi dau seama repede că nu pot face nimic cu ei. Şi-atunci adun atâta durere în sufletul meu... Durerea se transformă, fără să-mi dau seama, în ură. Ură care se varsă uneori pe voi, cei pe care vă iubesc în adâncul sufletului meu. Pe voi, cei care nu mă înţelegeţi şi nu ştiţi câtă nevoie am de dragostea şi afecţiunea voastră.
Vorbele lui Dănuţ au fost convingătoare. Mesajul lui a fost destul de clar.
- Dănuţ, te iert, spune George ruşinat.
    Acum, după ce te-am ascultat pe tine şi pe doamna învăţătoare, îmi dau seama cât de mult am greşit. Dacă noi ne-am fi purtat frumos cu tine n-ai fi ajuns la gesturi atât de urâte.
- Mă bucur că am lămurit lucrurile împreună. Eram sigură la începutul orei că stă în puterea noastră să rezolvăm acest conflict. Nu degeaba clasa noastră este ca o familie în care am dovedit încă o dată importanţa comunicării. Să nu uităm niciodată, copii, că violenţa de orice fel nu se rezolvă cu violenţă! Trebuie să comunicăm, să ne deschidem sufletele şi numai aşa vom putea fi înţeleşi, numai aşa vom evita fapte de care apoi să ne fie ruşine. Sunetul clopoţelului ne opri exact când concluziile erau spuse.
L-am urmărit pe George când s-a apropiat de Dănuţ şi i-a spus:
- Vrei să stai în apărare?
- Cu cea mai mare plăcere. Veniţi repede! Avem doar o pauză mică!
Băieţii au ieşit în grabă. Fetele i-au urmat să facă galerie. Erau şi ele atât de fericite! Eu ce să vă spun? Aveam încredere că sămânţa pe care tocmai am semănat-o va da roade pentru că pământul este bun. Va trebui doar s-o îngrijesc zi de zi.
 
     Temă
Cum a reuşit Dănuţ să-şi convingă colegii că este la fel ca ei?
 
    Ştiaţi că … ADHD debutează în copilărie şi poate persista şi în timpul vârstei adulte. ADHD este una dintre cele mai frecvente afecţiuni comportamentale întâlnite la copii şi adolescenţi. Studiile arată că un procent de 5% din copiii de vârsta şcolară prezintă simptome ADHD. ADHD este de trei ori mai frecvent diagnosticat la băieţi decât la fete. 
Romanian