Crâmpei din viaţa Silviei

     Seara, în familie.
   Silvia şi-a pregătit ghiozdanul pentru a doua zi. Fratele ei, Mircea, repetă lecţia la istorie. Tata e în sufragerie, urmăreşte o emisiune la TV. Mama, în bucătărie, pregăteşte cina.
Silvia: Tati, te rog să mă laşi la calculator câteva minute. Mi-am pregătit totul pentru mâine.
Tatăl: Ne aşezăm îndată la masă. Du-te mai bine şi-o ajută pe mami să aşeze tacâmurile.
Mama: Las-o! Am nevoie de ea peste o jumătate de oră.
Silvia: Am s-o ajut, ştii că-mi face plăcere acest lucru. Dar am nevoie doar de cincisprezece minute. Mâine e ziua de naştere a Sandei, colega mea de clasă, şi vreau să-i trimit o felicitare. Doresc să fiu prima care-i spune „La mulţi ani!”.
Tatăl: Bine! Vezi că mă uit la ceas! Cincisprezece minute … niciun minut în plus.
Silvia: Aşa va fi! Mulţumesc.
    Deschide calculatorul. Ceea ce vede o îngrozeşte. Toate adresele ei de e-mail erau şterse.
Silvia: Ce-ţi fac... Mircea?! Răule, răule, cum ai putut?! (răcni supărată).
Mircea: (o auzi din camera lui) Asta ca pedeapsă că mi-ai mâncat bomboanele de ciocolată. Ştiai că-mi plac mult.
Silvia: Mare lucru ţi-am făcut! Puteai să-ţi cumperi altele!
Mircea: Şi unde să le ascund de tine? În stomac e cel mai sigur loc. (râde)
Silvia: Râde, râde! Ce proastă am fost că ţi-am spus parola. Nu-i nimic, lasă, vei avea şi tu nevoie de mine.
Mircea: Sigur, sigur …, să văd cum te descurci acum! Le-am salvat în fişierul meu, dar nu ţi le spun.
Silvia: Nici n-am nevoie. Ai să vezi că o să mi le amintesc pe toate!
Mircea: Vreau s-o văd şi pe asta!...15-20 de adrese.
Silvia stă în faţa calculatorului şi, rând pe rând, scrie din memorie toate adresele.
Silvia: Ei, ce spui acum?! Păcat că n-am pus pariu.
Mircea: (uimit) Măi, să fie. Stai bine cu memoria! M-ai lăsat afiş!
Silvia (zâmbind satisfăcută): Să nu te pui cu mine niciodată! şi bomboanele să le ascunzi mai bine altădată, altfel … Mircea merge în cameră să-şi termine de repetat lecţia. Silvia trimite felicitarea. O ajută apoi pe mama să pună masa. Iau cina în linişte, ca orice familie fericită. 
 
     Acasă, înainte de plecarea la şcoală.
Mama: Vă iubesc pe amândoi, ca pe ochii din cap. Sunteţi cele mai de preţ comori ale vieţii mele. Purtaţi-vă aşa cum v-am educat. Fiţi buni şi ascultători!
Silvia: Da, mamă! Asta ne-o spui în fiecare zi.
Mama: Nu vreau să uitaţi aceste lucruri.
Mircea: Îţi duc eu ghiozdanul. Aşa, o să ajungem la timp. Ce-ai pus în el, pietre?! Hai odată!
Silvia: Stai, s-o pup pe mami!
Mircea: Ai mai pupat-o, hai odată, că până ajungem …, te mai opreşti de cinci ori pe drum.
Silvia: Avem timp. Da ce?! crezi că singură nu m-aş descurca?! Da, mami, îmi tot zice şi pe drum: „Hai odată!” Da ce?! Crezi că eu n-aş merge mai repede, dac-aş putea?! Lasă, că te-am auzit când mi-ai spus elefant, urechile mele-s bune, chiar dacă eu am multe kilograme în plus, da` tot te iubesc! Hai să mergem! Pa, mami!
Mama: Mergeţi cu bine! Dumnezeu să vă aibă în pază!
 
     Drumul spre şcoală.
Pe stradă, Mircea merge alături de Silvia, zorind-o mereu. Degeaba, n-o poate scoate din ritmul ei. Se supără şi o ia înainte. Se aşază pe o bancă în parc, aşteptând-o nerăbdător. Din când în când, zvârle câte o piatră în băltuţa făcută după ploaie.
Mircea: Stai şi tu un minut, apoi mergem.
Silvia: (gâfâind) Stau … (Se aşază alături de fratele ei)
Mircea: Mâine luăm autobuzul, n-am chef să mă duc ca melcul.
Silvia: Ţie-ţi convine …, şi mie la fel, dar, dacă părinţii află …
Mircea: Bine, bine, dar pornim mai devreme. Hai!
Silvia: Vreau să muşc o dată din cornul cu unt.
Mircea: Nu! Trebuie să mergem! Îl mâncăm în pauza mare, ştii ce-a spus mama... …
Silvia: Te rog, numai o dată!
Mircea: Te spun mamei! Ştii că se va supăra.
Silvia: Bine, bine. S-o crezi tu că nu mănânc pân-atunci! (aproape şoptind).
 
      În clasă
Ora de matematică. Doamna învăţătoare explică modul de calcul al înmulţirii numerelor naturale, când ambii factori sunt formaţi din zeci şi unităţi. Copiii urmăresc. Silvia îl are coleg de bancă pe Ionuţ.
Silvia: (şoptind) Te rog să fii tu mai atent, că eu nu mai înţeleg nimic! O să-mi explici?
Ionuţ: Sigur că da! Dar lasă-mă acum, să nu-mi scape ceva! (Ionuţ se concentra la explicaţiile date la tablă. Silvia, ţinându-şi coatele pe bancă şi capul între mâini, încerca disperată să fie atentă. Dar aţipi şi îşi scăpă capul pe bancă. Copiii au început să râdă. A râs şi ea.)
Doamna învăţătoare: (Nu a comentat incidentul. Se mai întâmpla din când în când acest lucru) Să revenim … (continuă explicaţiile).
Silvia: (ruşinată către Ionuţ) Când vezi că m-a furat somnul, dă-mi un cot. Prefer să râzi tu de mine, nu şi ceilalţi.
Ionuţ: (şoptind) N-am observat, crede-mă! Eram atent la explicaţii, dar … încearcă să te controlezi şi tu! Ţi-oi mai da un cot din când în când, să mă asigur că eşti trează.
 
     În pauză
Sanda, o colegă de clasă, îşi sărbătoreşte ziua de naştere. A adus la şcoală prăjituri, suc şi bomboane. Silvia, elevă de serviciu fi ind, se oferă s-o ajute. Trebuiau aşezate pe bănci farfurioarele, linguriţele şi paharele de unică folosinţă. Bomboanele înfoliate şi prăjiturelele urmau să fi e servite după intrarea în clasă a colegilor. Silvia privea cu poftă prăjiturelele îmbietoare. E greu să reziste ispitei. Una dacă va lua, nu va observa nimeni, îşi spunea în gând.
Silvia: Prea mi-ai făcut cu ochiul … (zise mai mult pentru ea, savurând mai întâi cu privirea, apoi înfulecând o bucată din apetisanta prăjitură.)
Sanda primeşte felicitările cuvenite din partea colegilor. Aceasta îi serveşte cu bomboane şi prăjituri. Nu-i rămâne prăjitură pentru colegul din ultima bancă.
Sanda: (aproape plângând) Le-am numărat. Trebuia să ajungă pentru toată lumea … Nu ştiu ce s-a întâmplat ...
Silvia: ( cu capul plecat) Eu am luat o bucată, n-am putut rezista când le-am văzut în pauză. Te rog să mă ierţi, m-am oferit să ajut … şi eu … Dar uite..., porţia mea o dau colegului care a rămas fără prăjitură! (Îi duse farfurioara cu prăjitură colegului din ultima bancă).
Sanda: Te iert, dar m-ai pus într-o situaţie foarte neplăcută. Trebuia să întrebi şi ţi-aş fi explicat că am adus porţii fixe. Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa. (Trecu pe lângă catedră şi atingând cu tava vaza de flori, aceasta a căzut şi s-a spart. Sanda a început să plângă.)
Doamna învăţătoare: Cioburile aduc noroc! … Şi la urma urmei, e doar o vază! Silvia: (Supărată de cele întâmplate, dar bucuroasă că poate face o faptă bună) Promit că voi lipi ciob cu ciob. Nu-şi va da nimeni seama că a fost spartă. Daţi-mi voie să adun totul cu grijă, să nu lipsească niciunul. Am în dulăpior tot ce-mi trebuie.
Trecu şi ora de Educaţie civică şi veni pauza. Silvia îşi aşeză pe bancă lipiciul de care avea nevoie şi cioburile. Nu erau multe, îi va fi mai uşor. Colegii s-au adunat în jurul ei cu permisiunea doamnei învăţătoare.
Dorel: Nu cred să reuşească!?
Ionuţ: Dacă a promis, nu a făcut-o degeaba, se bazează ea pe ceva.
Corina: Dacă reuşeşte, am să-i aduc şi eu bibeloul pe care l-am spart acasă. Îl ţin în sertar de o săptămână, să nu-l vadă mama.
Dana: Fratele meu mi-a rupt un şirag de mărgele. Ţineam la ele, avea o împletitură deosebită, nu era doar aşa mărgică după mărgică, respecta o ţesătură anume, un model. Acum stau în pungă.
Toţi aveau ceva rupt, ciobit, deşirat, lucruri la care ţineau şi nu puteau renunţa uşor la ele. Între timp Silvia lipea cu grijă cioburile, le potrivea ca într-un puzzle.
Dorin: A reuşit! N-aş fi crezut …
Ionuţ: Am fost sigur că-i iese. O cunosc mai bine decât voi. Bravo!
Sanda: Îţi mulţumesc! Sigur îmi vor aduce noroc cioburile. Vreau să ai şi tu parte de mult noroc!
Silvia: Trebuie să mai stea aşa câteva minute, apoi punem apa şi florile.
Ioana: Îmi place cum ai lucrat. Bravo! Felicitări!
Silvia: V-am auzit în timp ce lucram. Aduceţi-mi toate lucrurile pe care le-aţi stricat acasă. Voi încerca să le repar, sper să şi reuşesc.
Ionuţ: Nici noi nu te vom lăsa la greu. Vom fi alături de tine. Plimbările lungi nu ne strică nici nouă, iar pe tine te vor ajuta să lupţi cu kilogramele în plus.
Silvia: Mă bucur că vă gândiţi la mine, deşi mie mi-ar fi plăcut să mă implic într-un joc în care să nu fie prea multă mişcare.
Ioana: În acest caz, poţi fi arbitru de linie, alături de Dorin, la meciurile noastre de tenis.
Silvia: A, să urmăresc mingile care ies afară din teren, îmi place ideea.
Dorin: Eram sigur de acest lucru. Te cunosc destul de bine, doar suntem vecini. Te avertizez însă că terenul este la ieşirea din oraş. Drumul este în lucru, deci trebuie să ne ducem pe jos.
Silvia: Da, accept şi mersul pe jos!
Doamna învăţătoare: Mă bucur că aţi hotărât s-o ajutaţi pe Silvia să lupte cu kilogramele în plus. Am convingerea că o să vă respectaţi cuvântul dat. Sunt mândră de asemenea elevi!
 
     Temă
 Ai întâlnit-o vreodată pe Silvia? Ce poţi spune despre ea?
 
    Ştiaţi că … Sindromul Prader Willi este o boală genetică. Oamenii care au această boală tot timpul simt nevoia de a mânca şi din această cauză greutatea lor creşte. Acceptând aceşti oameni noi îi ajutăm foarte mult, îi ajutăm să iasă în societate, îi ajutăm să işi facă prieteni îi ajutăm să depăşească mai uşor difi cultăţile cu care se confruntă. Trebuie să se urmeze în permanenţă dietă, un program de exerciţii fi zice, limitarea accesului la alimente fi ind absolut necesar. 
Romanian