Importanţa educaţiei în şcoala de masă

 

     Mă numesc Robert Veres, am 25 de ani și sunt președintele Asociației Werdnig Hoffman din Carei, precum și director executiv în Alianța Națională de Boli Rare din România. Și cum cred că se știe, nu aveam cum să fiu director executiv, dacă nu aș fi avut studii superioare. Am terminat facultatea de Științe Economice, specializarea Contabilitate și Informatică de Gestiune, în Satu Mare la Universitatea de Vest „Vasile Goldiș”. În următoarele rânduri, am să încerc să vorbesc despre importanța educației într-o școală de masă pentru o persoană cu dizabilitate. De ce este important acest lucru? În primul rând, educația este importantă în viață, iar pentru o persoană cu dizabilitate reprezintă și o altă latură, și anume integrarea socială. De mic copil, părinții mei au zis că voi merge, la o școală așa zisă „normală”. De la început, părinții mei, au condamnat ideea de școală cu nevoi speciale.
     Ei au considerat că sunt un copil ca oricare altul și că ceea ce fac ei pot și eu. Așa că m-au înscris la o școală de masă. Au vorbit cu profesoara, i-au explicat mai multe aspecte printre care și faptul că în pauza mare vor veni să mă ducă la toaletă, să nu fiu scutit de la ore, și să mă considere la fel cu ceilalți elevi. Poate am avut și noroc, dar am dat peste o profesoară foarte drăguță, doamna Fodor, care a zis că mă duce ea la toaletă și nu trebuie să vină ei de acasă. În clasele I-IV m-am simțit destul de bine. Și m-am bucurat foarte mult că și eu am ocazia de a participa la toate orele împreună cu colegii mei, de exemplu la educație fizică și eu am ieșit și am făcut mișcări ușoare.
     A venit perioada din generală…Ei, aici iar am dat peste o dirigintă pe care nu o voi uita niciodată, doamna Belei Maria. Și deși prima săptămână am lipsit, fiind plecat la tratament la Dezna, am reușit foarte repede să socializez cu colegii după întoarcerea mea. 
    M-a ajutat și diriginta, care mi-a păstrat un loc liber în prima bancă și le-a povestit copiilor că în clasă vor avea un coleg mai special, de care trebuie să aibă grijă. Și spre surprinderea mea când am ajuns, și diriginta a întrebat cine dorește să fie coleg de bancă cu mine, aproape jumătate din clasă vroia acest lucru. M-am împrietenit foarte repede, în pauza mare ieșeam și eu cu ei. Iar cu băieții și eu mai făceam prostii, odată am căzut în noroi pentru că împreună cu un coleg, fugeam după o colegă să o spălăm cu zapadă…el m-a împins și am alunecat și prin urmare am căzut.
     La orele de educație fizică tot timpul am fost prezent, uneori după ore rămâneam și eu să joc baschet, în curtea liceului de lângă noi. De asemenea de multe ori s-a întâmplat să plec de la ore, pe motiv că mă simt rău, și cu ocazia asta, mai veneau cu mine încă 2 -3 băieți la un suc. Consider că aceste lucruri orice persoană le-a făcut în perioada în care a fost elev. M-am înțeles așa de bine cu colegii, că de multe ori mă însoțeau acasă. Și acum mai țin legătura cu unii dintre ei.
     A urmat perioada de liceu… În opinia mea, contează foarte mult mentalitatea proprie pentru a reuși să te integrezi mai ușor. La început a fost mai greu, colegi noi, profesori noi. Dar am încercat să fiu deschis pe cât se poate, să le explic cum stă treaba, că am nevoie de ajutor când merg la toaletă, sau să accesez sălile de clasă, și alte lucruri de care ei întrebau. 
     M-am împrietenit cu ei. În școala primară și generală profesorii, dirigintele au avut o contribuție importantă în integrarea mea între colegi, dar într-o mare parte a depins și de mine. Am avut și o dirigintă înțelegătoare, doamna Sfara, care a înțeles absențele mele atunci când mergeam la tratament și m-a ajutat oricând aveam nevoie.
     Cei patru ani de liceu au fost superbi, nu degeaba se zice că anii de liceu sunt cei mai frumoși. Am avut multe experiențe frumoase cu colegii, am fost o clasă în care toți țineam unul la celălalt.
    Când era vorba de a ieși la un suc după ore, sau la întâlniri în weekend și eu mergeam cu ei. Datorită faptului că am fost la un liceu normal am reușit să îmi fac prieteni, să am ocupație în timpul liber, să ies în oraș. Iar la sfârșitul clasei a-XII-a am fost și eu la banchet, am plâns împreună cu restul colegilor și m-am distrat până la ora 6 dimineața cu ei. Și chiar dacă am fost în cărucior, am dansat și eu.
     M-au luat colegii și m-au urcat pe scenă, unde am stat alături de ei. Cred că cei 4 ani au fost benefici atât pentru mine cât și pentru ei, eu am învățat că dacă vrei să fi integrat trebuie să te accepți prima dată tu însuți, pe urmă ceilalți, să fi deschis și să nu îţi fie teamă de ce e nou. În ceea ce privește pe colegii mei, au învățat să privească altfel viața, să fie mai buni. Cred că acest lucru e cel mai important într-o școală normală, înveți să te accepți tu pe tine însuți în primul rând, pe urmă reușești să îți faci noi prieteni și să socializezi, să ai activități, să nu stai doar acasă, pe lângă învățat și acest lucru e important.
   După ce am terminat liceul m-am înscris la facultate, și având în vedere că am făcut facultatea la ID am reușit să văd diferența dintre a fi acolo la școală și a frecventa orele sau a sta acasă și a învăța, fără să mergi la cursuri. Din păcate nu am avut posibilitatea să fac facultatea la zi, fiind din Carei, avem facultate doar la Satu Mare, așa că am optat pentru ID. Dar și așa a fost frumos, deoarece în cei 3 ani de facultate am cunoscut noi persoane, tineri sau mai în vârstă, am reușit să îmi fac și dintre ei prieteni, chiar dacă mergeam doar la examene.
     Pot să mărturisesc că a fost ușor să mă împrietenesc și cu tinerii de vârsta mea, erau foarte deschiși cu mine, și m-au acceptat așa cum sunt. În acești ani în care am fost la școală, liceu sau facultate, am învățat să gândesc pozitiv, să mă integrez în societate și să socializez. Le mulțumesc mult părinților mei pentru decizia luată de a mă înscrie la o școală „normală” cu copii „normali”…
Veres Robert, pacient cu Sindromul Werdnig Hoffman

 

Romanian